"Prima poruncă: Să aştepţi oricît.
A doua poruncă: Să aştepţi orice.
A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sînt bune decît amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gîndul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavînd altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvîntează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o tîrfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă."(Octavian Paler-"Viata pe un peron")
marți, 27 mai 2008
marți, 20 mai 2008
LET THERE BE ROCK
AC/DC este o formaţie de hard rock înfiinţată în Sydney Australia, în 1973 de către fraţii Angus şi Malcolm Young.
Deşi grupul e considerat a fi unul dintre pionierii muzicii hard rock, împreună cu alte formaţii precum Led Zeppelin, Deep Purple sau Black Sabbath, membrii AC/DC tot timpul s-au referit la muzica lor ca fiind "rock 'n' roll". Formaţia a acceptat şi titlul de trupă hard rock, fiind desemnaţi numărul 1.
Deşi grupul e considerat a fi unul dintre pionierii muzicii hard rock, împreună cu alte formaţii precum Led Zeppelin, Deep Purple sau Black Sabbath, membrii AC/DC tot timpul s-au referit la muzica lor ca fiind "rock 'n' roll". Formaţia a acceptat şi titlul de trupă hard rock, fiind desemnaţi numărul 1.
Născuţi în Scoţia, fraţii George, Malcolm şi Angus Young se stabilesc în Sydney, Australia, în 1963. George învaţă să cânte la chitară şi formează una dintre cele mai de succes formaţii din Australia anilor 1960 - The Easybeats. Văzând succesul fratelui său mai mare, Malcolm Young pune bazele unei formaţii rock în noiembrie 1973. În trupă se mai aflau Colin Burgess la baterie şi Larry Van Kriedt la bas, iar în urma unui anunţ publicat în ziar este cooptat solistul vocal Dave Evans.
Observând talentul fratelui său mai mic, Malcolm îl alege drept chitarist principal pe Angus. O lună mai târziu formaţia este botezată AC/DC după inscripţiile pe o maşină de cusut a sorei celor doi fraţi Young, Margret. Angus fiind încă la şcoală, Margret îi sugerează să poarte uniforma sa şcolară pe scenă, ceea ce intre timp a devenit marca sa.
Primul concert AC/DC este susţinul cu ocazia Anului Nou în clubul "The Chequers" din Sydney. Prima înregistrare AC/DC este single-ul "Can I Sit Next To You Girl/Rockin' In The Parlour", în februarie 1974. Cu această ocazie apar ca producători, pentru prima oară George Young şi Harry Vanda, ce vor produce toate albumele AC/DC până în 1979.
Cum fraţii Young devin nemulţumiţi de Dave Evans pe care nu îl considerau potrivit formaţiei, Ronald Belford "Bon" Scott, şoferul formaţiei devine noul solist pentru AC/DC.
Pe 17 februarie 1975 este lansat primul album "High Voltage", destinat numai pentru Australia. După multe schimbări în trupă, componenţa se stabilizează prin aducerea lui Mark Evans la bas şi Phil Rudd la baterie.
Trupa are un program încarcat de concerte, dar se găseşte timp pentru a compune şi înregistra albumul "T.N.T." care este lansat numai în Australia şi Noua Zeelanda. În 1976 AC/DC semnează un contract internaţional cu Atlantic Records. La sfârşitul lui martie începe primul turneu european, iar în mai apare discul "High Voltage" (versiune internaţională), pe care figurează materiale de pe primele două albume scoase în Australia. În acelasi an este lansat şi albumul "Dirty Deeds Done Dirt Cheap" în versiune numai pentru Australia şi versiune internaţională.
În martie 1977 este lansată versiunea pentru Australia a albumului "Let There Be Rock". Acesta le oferă şansa să cânte în deschiderea celor de la Black Sabbath. Dar, pe timpul turneului are loc o dispută între Malcolm şi Geezer Butler, basistul Black Sabbath. Malcolm îl loveşte pe Geezer, iar acesta răspunde cu cuţitul. În urma acestei dispute, AC/DC este abandonat ca deschidere pentru Sabbath.
Evans intră în conflict cu Angus Young şi este concediat, în locul lui fiind adus Cliff Williams. "Let There Be Rock" este lansat internaţional şi Cliff debuteză cu ocazia concertului de la Lifesavers, din Sydney. În turneul de promovare, trupa concerteaza în SUA şi Europa.
Din februarie până în martie 1978 se înregistrează noul album "Powerage", iar lansarea are loc în aprilie, ocazie cu care trupa susţine un concert la Apollo (Glasgow) care este înregistrat şi inclus pe albumul live "If You Want Blood You've Got It". Pentru promotia albumului trupa efectuează un turneu britanic cu 26 de concerte, şi unul american cu în jur de 100 de concerte, alaturi de Alice Cooper, Aerosmith, Rainbow, Scorpions, UFO, Journey şi Savoy Brown. În cateva luni formaţia vinde peste 250.000 de discuri, numai în America.
Pentru prima data AC/DC lucrează cu un alt producator, Robert John "Mutt" Lange cu care înregistrează cel de-al saselea album, "Highway to Hell", ce avea să fie şi ultimul cu Bon Scott la voce. Acesta a fost înregistrat în studioul Roundhouse din Londra, în martie-aprilie, 1979. Albumul devine cel mai bine vândut al formaţiei de până atunci, iar AC/DC cântă cu sălile pline.
Pe 19 februarie 1980 Bon Scott îi face o vizită tour managerului Ian Jeffery pentru a lua masa împreună, iar seara pleacă la clubul Music Machine. Dupa închiderea clubului, Bon pleacă alături de un prieten al său, Alisdair Kinnear. Bon, fiind în stare de ebrietate leşină în masina lui Kinnear, care îl lasă acolo. Dimineata următoare, observând că Bon şi-a pierdut cunoştinţa, Kinnear il duce la spitalul King's College, dar prea tarziu. În urma autopsiei medicii au declarat că moartea sa a survenit în urma abuzului de alcool ("Acute alcohol poisoning"). Bon Scott avea 33 de ani.
Dupa moartea lui Bon, grupul se gândea dacă să continue fără el sau să renunţe. Până la urmă fraţii Young hotărăsc că Bon ar fi dorit ca AC/DC să meargă mai departe şi fără el. Trupa începe căutarea unui nou vocalist, iar pe lista candidatilor se aflau, printre alţii: Stevie Wright (Easybeasts), Terry Slesser (Back Street Crawler), Buzz Shearman (Moxy) şi ultimul pe listă Brian Johnson (Geordie). Brian cântă doar două piese la audiţie ("Whole Lotta Rosie" şi "Nutbush City Limits" a lui Tina Turner) şi după câteva zile este numit noul vocalist AC/DC.
Trupa începe înregistrarea albumului "Back in Black" cu producătorul Robert John "Mutt" Lange. Deşi lucrul la album începuse înainte de moartea lui Bon, trupa decide să refacă albumul de la început, incluzând şi versurile lui Brian Johnson. "Back in Black" este lansat în iulie 1980 şi în câteva săptamini ajunge numărul unu în topurile britanice, numărul patru în U.S.A. şi pe locul doi în Australia. Având câteva dintre cele mai mari hituri ale trupei, precum "Hells Bells", "You Shook Me All Night Long," sau piesa de titlu, "Back in Black" devine cel mai popular album AC/DC, ajungând pe locul 2 în topul celor mai bine vândute albume.
Fraţii Angus şi Malcolm Young au susţinut că ideea pentru numele trupei le-a venit văzând inscripţia "AC/DC" pe o maşină de cusut a surorii lor, Margaret Young. "AC/DC" este o abreviere de la "Curent Alternativ/Curent Continuu" ("Alternating Current/Direct Current") care apare de obicei pe transformatoarele redresoare din curent alternativ in curent continuu. Fraţilor le-a plăcut felul în care acest nume simbolizează energia muzicii şi a spectacolelor formaţiei.rul 4 în Topul 100 VH1 al celor mai mari artişti de Hard Rock.
Observând talentul fratelui său mai mic, Malcolm îl alege drept chitarist principal pe Angus. O lună mai târziu formaţia este botezată AC/DC după inscripţiile pe o maşină de cusut a sorei celor doi fraţi Young, Margret. Angus fiind încă la şcoală, Margret îi sugerează să poarte uniforma sa şcolară pe scenă, ceea ce intre timp a devenit marca sa.
Primul concert AC/DC este susţinul cu ocazia Anului Nou în clubul "The Chequers" din Sydney. Prima înregistrare AC/DC este single-ul "Can I Sit Next To You Girl/Rockin' In The Parlour", în februarie 1974. Cu această ocazie apar ca producători, pentru prima oară George Young şi Harry Vanda, ce vor produce toate albumele AC/DC până în 1979.
Cum fraţii Young devin nemulţumiţi de Dave Evans pe care nu îl considerau potrivit formaţiei, Ronald Belford "Bon" Scott, şoferul formaţiei devine noul solist pentru AC/DC.
Pe 17 februarie 1975 este lansat primul album "High Voltage", destinat numai pentru Australia. După multe schimbări în trupă, componenţa se stabilizează prin aducerea lui Mark Evans la bas şi Phil Rudd la baterie.
Trupa are un program încarcat de concerte, dar se găseşte timp pentru a compune şi înregistra albumul "T.N.T." care este lansat numai în Australia şi Noua Zeelanda. În 1976 AC/DC semnează un contract internaţional cu Atlantic Records. La sfârşitul lui martie începe primul turneu european, iar în mai apare discul "High Voltage" (versiune internaţională), pe care figurează materiale de pe primele două albume scoase în Australia. În acelasi an este lansat şi albumul "Dirty Deeds Done Dirt Cheap" în versiune numai pentru Australia şi versiune internaţională.
În martie 1977 este lansată versiunea pentru Australia a albumului "Let There Be Rock". Acesta le oferă şansa să cânte în deschiderea celor de la Black Sabbath. Dar, pe timpul turneului are loc o dispută între Malcolm şi Geezer Butler, basistul Black Sabbath. Malcolm îl loveşte pe Geezer, iar acesta răspunde cu cuţitul. În urma acestei dispute, AC/DC este abandonat ca deschidere pentru Sabbath.
Evans intră în conflict cu Angus Young şi este concediat, în locul lui fiind adus Cliff Williams. "Let There Be Rock" este lansat internaţional şi Cliff debuteză cu ocazia concertului de la Lifesavers, din Sydney. În turneul de promovare, trupa concerteaza în SUA şi Europa.
Din februarie până în martie 1978 se înregistrează noul album "Powerage", iar lansarea are loc în aprilie, ocazie cu care trupa susţine un concert la Apollo (Glasgow) care este înregistrat şi inclus pe albumul live "If You Want Blood You've Got It". Pentru promotia albumului trupa efectuează un turneu britanic cu 26 de concerte, şi unul american cu în jur de 100 de concerte, alaturi de Alice Cooper, Aerosmith, Rainbow, Scorpions, UFO, Journey şi Savoy Brown. În cateva luni formaţia vinde peste 250.000 de discuri, numai în America.
Pentru prima data AC/DC lucrează cu un alt producator, Robert John "Mutt" Lange cu care înregistrează cel de-al saselea album, "Highway to Hell", ce avea să fie şi ultimul cu Bon Scott la voce. Acesta a fost înregistrat în studioul Roundhouse din Londra, în martie-aprilie, 1979. Albumul devine cel mai bine vândut al formaţiei de până atunci, iar AC/DC cântă cu sălile pline.
Pe 19 februarie 1980 Bon Scott îi face o vizită tour managerului Ian Jeffery pentru a lua masa împreună, iar seara pleacă la clubul Music Machine. Dupa închiderea clubului, Bon pleacă alături de un prieten al său, Alisdair Kinnear. Bon, fiind în stare de ebrietate leşină în masina lui Kinnear, care îl lasă acolo. Dimineata următoare, observând că Bon şi-a pierdut cunoştinţa, Kinnear il duce la spitalul King's College, dar prea tarziu. În urma autopsiei medicii au declarat că moartea sa a survenit în urma abuzului de alcool ("Acute alcohol poisoning"). Bon Scott avea 33 de ani.
Dupa moartea lui Bon, grupul se gândea dacă să continue fără el sau să renunţe. Până la urmă fraţii Young hotărăsc că Bon ar fi dorit ca AC/DC să meargă mai departe şi fără el. Trupa începe căutarea unui nou vocalist, iar pe lista candidatilor se aflau, printre alţii: Stevie Wright (Easybeasts), Terry Slesser (Back Street Crawler), Buzz Shearman (Moxy) şi ultimul pe listă Brian Johnson (Geordie). Brian cântă doar două piese la audiţie ("Whole Lotta Rosie" şi "Nutbush City Limits" a lui Tina Turner) şi după câteva zile este numit noul vocalist AC/DC.
Trupa începe înregistrarea albumului "Back in Black" cu producătorul Robert John "Mutt" Lange. Deşi lucrul la album începuse înainte de moartea lui Bon, trupa decide să refacă albumul de la început, incluzând şi versurile lui Brian Johnson. "Back in Black" este lansat în iulie 1980 şi în câteva săptamini ajunge numărul unu în topurile britanice, numărul patru în U.S.A. şi pe locul doi în Australia. Având câteva dintre cele mai mari hituri ale trupei, precum "Hells Bells", "You Shook Me All Night Long," sau piesa de titlu, "Back in Black" devine cel mai popular album AC/DC, ajungând pe locul 2 în topul celor mai bine vândute albume.
Fraţii Angus şi Malcolm Young au susţinut că ideea pentru numele trupei le-a venit văzând inscripţia "AC/DC" pe o maşină de cusut a surorii lor, Margaret Young. "AC/DC" este o abreviere de la "Curent Alternativ/Curent Continuu" ("Alternating Current/Direct Current") care apare de obicei pe transformatoarele redresoare din curent alternativ in curent continuu. Fraţilor le-a plăcut felul în care acest nume simbolizează energia muzicii şi a spectacolelor formaţiei.rul 4 în Topul 100 VH1 al celor mai mari artişti de Hard Rock.
joi, 1 mai 2008
Intelectualii Romaniei
MIRCEA CĂRTĂRESCU: "La ce mai sunt buni intelectualii? Vii, nu sunt buni de nimic, ba chiar sunt identificaţi cu inamicii publici cei mai periculoşi".
"Preşedintele Băsescu şi premierul Tăriceanu, ca şi mediile, se-ntrec s-o onoreze post-mortem pe Monica Lovinescu, de care, pe când trăia, nu le-a păsat nici cu spatele. Fireşte, minunata femeie căreia îi datorăm atât a murit la fel ca prea mulţi mari români: bolnavă şi uitată, într-o ţară care nu era a ei. Este soarta dintotdeauna a intelectualului nostru, exacerbată azi de prăbuşirea fără precedent a prestigiului şi puterii intelectuale la noi şi aiurea. Pierdut în provincia lui prăfuită, în exilul interior din care n-a ieşit niciodată, Bacovia scria cuvinte mai mult decât emblematice: „În ţara asta geniile mor/ În cerc barbar şi fără sentiment,/ Prin asta eşti vestită-n Orient,/ Ţară tristă, plină de umor“. La intrarea în România ar trebui să existe o poartă a infernului deasupra căreia, în loc de „Lasciate ogni speranza“, să fie dăltuite versurile bacoviene.Câtă vreme trăieşte, intelectualul român e privit cu ostilitate sau cu indiferenţă. Cu ostilitate, cei care încearcă să-şi facă datoria de persoane publice, să îşi îndeplinească menirea de conştiinţă şi memorie a comunităţii, de instanţă etică într-o lume ce, evident, decade moral cu o viteză aiuritoare. Puţine persoane au fost mai terfelite vreodată în spaţiul românesc decât o mână de intelectuali de după Revoluţie, împotriva cărora lichelele despre care vorbea Gabriel Liiceanu s-au dezlănţuit cu o ură viscerală. Pe rând, Ana Blandiana şi Nicolae Manolescu, Andrei Pleşu şi Horia Patapievici, Gabriela Adameşteanu şi Vladimir Tismăneanu, Doina Cornea şi, mai mult decât oricine, Liiceanu însuşi au fost sufocaţi în lăturile naţionale, acuzaţi de toate relele exact de către făptuitorii cotidieni ai acestor rele. Deconcertant este că atacurile împotriva lor au venit din cele mai diverse direcţii, de multe ori ei căzând nu numai victime ale securiştilor şi neocomuniştilor, ci şi ale unor cercuri culturale care-ar fi trebuit să le stea alături. False deosebiri ideologice şi identificarea greşită a adversarilor au stat la baza unor tragice „friendly fires“ care dezbină azi lumea intelectuală românească. Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu erau parte a direcţiei civice şi etice a culturii româneşti şi au suportat şi ei consecinţele. Cu indiferenţă sunt lăsaţi să moară, „în cerc barbar şi fără sentiment“, câţiva mari scriitori, pictori şi muzicieni de azi, care s-au zbătut cu deceniile într-o tristă indigenţă. Sunt lăsaţi să alerge înnebuniţi după nevoile cotidiene sute de potenţiali mari artişti, mari gânditori şi mari oameni de ştiinţă, care se văd nevoiţi să-şi abandoneze proiectele şi iluziile pentru că trebuie să-şi hrănească familia. Toţi suntem de acord în privinţa regresului stupefiant al societăţii noastre, a manelizării ei, a ticăloşirii ei, a dispariţiei modelelor, a colapsului educaţiei, dar în acelaşi timp, în loc să arătăm cu degetul spre porcăria de nedescris din ziarele şi posturile noastre de televiziune (doar azi, da, la începutul Săptămânii Mari, la o aruncare de privire pe ziare, am citit că Iisus s-a născut dintr-un viol, că Iuda a fost un erou şi că a apărut o păpuşă Hitler, cool, nu?), îndreptăm degetul nostru acuzator tot către ei, cei câţiva oameni de la noi care încearcă să se opună valului de barbarie, de pâine şi circ care se revarsă zi de zi peste noi. În vremurile biblice, triburile destinate pieirii, amoriţii şi iebusiţii, spuneau „să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri“. Deşi ultrasofisticată şi informatizată, societatea de azi nu diferă de ele ca mesaj: „A trăi confortabil în mijlocul haosului“ e unul dintre dictoanele care se-aud cel mai des. Rar mai vezi un intelectual invitat la o emisiune. Nu face audienţă, nu-i aşa? Şi de altfel „nu-ţi faci cultura de la televizor“, chiar oameni foarte inteligenţi susţin asta, de parcă mult hulita cultură ar consta numai din bucoavne vechi şi inutile. În acelaşi timp, chiar cuvintele „intelectual“ şi „elită“ au devenit, din elemente care defineau gradul de civilizaţie al unei societăţi, mai curând nişte injurii. Cum poate fi un om mai cultivat sau mai inteligent, sau mai talentat decât altul într-o democraţie? N-ar trebui şi spiritul să se democratizeze, să se niveleze? Nu este capodopera o insultă aruncată în faţa celor ce nu pot produce capodopere? Şi, oricum, mai avem nevoie de aşa ceva? Poate că nu, răspund eu, poate că e vremea tabloidelor şi-a detectoarelor de minciuni. Dar măcar să nu ne mai plângem de ele. Şi-atunci la ce mai sunt buni intelectualii? Vii, nu sunt buni de nimic, ba chiar sunt identificaţi cu inamicii publici cei mai periculoşi. Morţi, însă, când nu mai pot profeţi şi nici moraliza, devin ideali pentru discursuri oficiale, comemorări, statui şi nume de străzi. Că doar nu le putem numi pe toate Strada Depozitului."(Mircea Cartarescu-Evenimentul zilei,25 aprilie 2008)
"Preşedintele Băsescu şi premierul Tăriceanu, ca şi mediile, se-ntrec s-o onoreze post-mortem pe Monica Lovinescu, de care, pe când trăia, nu le-a păsat nici cu spatele. Fireşte, minunata femeie căreia îi datorăm atât a murit la fel ca prea mulţi mari români: bolnavă şi uitată, într-o ţară care nu era a ei. Este soarta dintotdeauna a intelectualului nostru, exacerbată azi de prăbuşirea fără precedent a prestigiului şi puterii intelectuale la noi şi aiurea. Pierdut în provincia lui prăfuită, în exilul interior din care n-a ieşit niciodată, Bacovia scria cuvinte mai mult decât emblematice: „În ţara asta geniile mor/ În cerc barbar şi fără sentiment,/ Prin asta eşti vestită-n Orient,/ Ţară tristă, plină de umor“. La intrarea în România ar trebui să existe o poartă a infernului deasupra căreia, în loc de „Lasciate ogni speranza“, să fie dăltuite versurile bacoviene.Câtă vreme trăieşte, intelectualul român e privit cu ostilitate sau cu indiferenţă. Cu ostilitate, cei care încearcă să-şi facă datoria de persoane publice, să îşi îndeplinească menirea de conştiinţă şi memorie a comunităţii, de instanţă etică într-o lume ce, evident, decade moral cu o viteză aiuritoare. Puţine persoane au fost mai terfelite vreodată în spaţiul românesc decât o mână de intelectuali de după Revoluţie, împotriva cărora lichelele despre care vorbea Gabriel Liiceanu s-au dezlănţuit cu o ură viscerală. Pe rând, Ana Blandiana şi Nicolae Manolescu, Andrei Pleşu şi Horia Patapievici, Gabriela Adameşteanu şi Vladimir Tismăneanu, Doina Cornea şi, mai mult decât oricine, Liiceanu însuşi au fost sufocaţi în lăturile naţionale, acuzaţi de toate relele exact de către făptuitorii cotidieni ai acestor rele. Deconcertant este că atacurile împotriva lor au venit din cele mai diverse direcţii, de multe ori ei căzând nu numai victime ale securiştilor şi neocomuniştilor, ci şi ale unor cercuri culturale care-ar fi trebuit să le stea alături. False deosebiri ideologice şi identificarea greşită a adversarilor au stat la baza unor tragice „friendly fires“ care dezbină azi lumea intelectuală românească. Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu erau parte a direcţiei civice şi etice a culturii româneşti şi au suportat şi ei consecinţele. Cu indiferenţă sunt lăsaţi să moară, „în cerc barbar şi fără sentiment“, câţiva mari scriitori, pictori şi muzicieni de azi, care s-au zbătut cu deceniile într-o tristă indigenţă. Sunt lăsaţi să alerge înnebuniţi după nevoile cotidiene sute de potenţiali mari artişti, mari gânditori şi mari oameni de ştiinţă, care se văd nevoiţi să-şi abandoneze proiectele şi iluziile pentru că trebuie să-şi hrănească familia. Toţi suntem de acord în privinţa regresului stupefiant al societăţii noastre, a manelizării ei, a ticăloşirii ei, a dispariţiei modelelor, a colapsului educaţiei, dar în acelaşi timp, în loc să arătăm cu degetul spre porcăria de nedescris din ziarele şi posturile noastre de televiziune (doar azi, da, la începutul Săptămânii Mari, la o aruncare de privire pe ziare, am citit că Iisus s-a născut dintr-un viol, că Iuda a fost un erou şi că a apărut o păpuşă Hitler, cool, nu?), îndreptăm degetul nostru acuzator tot către ei, cei câţiva oameni de la noi care încearcă să se opună valului de barbarie, de pâine şi circ care se revarsă zi de zi peste noi. În vremurile biblice, triburile destinate pieirii, amoriţii şi iebusiţii, spuneau „să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri“. Deşi ultrasofisticată şi informatizată, societatea de azi nu diferă de ele ca mesaj: „A trăi confortabil în mijlocul haosului“ e unul dintre dictoanele care se-aud cel mai des. Rar mai vezi un intelectual invitat la o emisiune. Nu face audienţă, nu-i aşa? Şi de altfel „nu-ţi faci cultura de la televizor“, chiar oameni foarte inteligenţi susţin asta, de parcă mult hulita cultură ar consta numai din bucoavne vechi şi inutile. În acelaşi timp, chiar cuvintele „intelectual“ şi „elită“ au devenit, din elemente care defineau gradul de civilizaţie al unei societăţi, mai curând nişte injurii. Cum poate fi un om mai cultivat sau mai inteligent, sau mai talentat decât altul într-o democraţie? N-ar trebui şi spiritul să se democratizeze, să se niveleze? Nu este capodopera o insultă aruncată în faţa celor ce nu pot produce capodopere? Şi, oricum, mai avem nevoie de aşa ceva? Poate că nu, răspund eu, poate că e vremea tabloidelor şi-a detectoarelor de minciuni. Dar măcar să nu ne mai plângem de ele. Şi-atunci la ce mai sunt buni intelectualii? Vii, nu sunt buni de nimic, ba chiar sunt identificaţi cu inamicii publici cei mai periculoşi. Morţi, însă, când nu mai pot profeţi şi nici moraliza, devin ideali pentru discursuri oficiale, comemorări, statui şi nume de străzi. Că doar nu le putem numi pe toate Strada Depozitului."(Mircea Cartarescu-Evenimentul zilei,25 aprilie 2008)
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
